Lumea-Columbofilă.ro

   Salut. Sunt biolog, am 31 de ani, însurat şi viitor tătic în curând. După terminarea facultăţii şi a masterului la Timişoara, am lucrat câţiva ani într-un laborator de genetică după care m-am decis să las laboratorul pentru pasiunea care mă făcea să fug imediat după terminarea muncii în cel mai apropiat colţ de natură, fie că era vorba de un simplu parc, o pădure de la marginea oraşului sau chiar o zonă protejată: ornitologia, cu alte cuvinte studiul şi observarea păsărilor sălbatice în mediul lor natural.

   De atunci încolo, timpul şi mintea mea au făcut casă bună, ca să spun aşa, cu ceea ce îmi dicta inima, scutindu-mă de nevoia de a-mi împărţi viaţa în două. Astfel, puteam să mă dedic total pasiunii pe care o aveam, ceea ce vă doresc şi vouă, important fiind să nu renunţaţi niciodată la ce vă propuneţi.

   -Cum ai ajuns să fii interesat de păsările de pradă şi de şoimul dunărean în particular?

   De păsări în general m-am interesat de când eram copil, însă nu am luat nimic în serios până târziu, în facultate, când am avut ocazia să îl am ca profesor pe dl. Dan Stănescu, ornitolog clasic deja, aflat acum la pensie, şi de la care am învăţat un lucru important, fie că era vorba de păsări, fie că era vorba de alte grupe de vieţuitoare: biologia, ecologia, etologia (comportamentul animal) sau orice altă ramură a ştiinţelor naturii, se află în multe aspecte ale vieţii cotidiene şi a universului în care trăim, rămânându-ne doar să le căutăm, să le revelăm şi să ni le explicăm iar apoi vom fi cu un pas înainte şi vom aprecia mai mult ce ne înconjoară.

   Păsările de pradă mi-au fost cele mai dragi încă de la început, dintre toate păsările acestea mi se păreau cele mai fascinante, prin simpla prismă a vederii mele naive, de copil, prin care răpitoarele deveneau nişte simboluri ale puterii, vitezei, măreţiei, şi aşa mai departe, lucruri năucitoare pentru imaginaţia copilului.

   Şoimul dunărean a fost conjunctura fericită a începerii unui proiect european finanţat prin programul LIFE la noi în ţară şi oportunitatea mea de a lucra efectiv în natură, studiind şi încercând să ajutăm la protejarea valorilor naturale pe care le mai avem în România.

   -Când anume ai reconfirmat prezenţa soimului dunărean ca pasăre clocitoare în avifauna României?

   După mai mulţi ani în care ornitologii nu au ştiut mai nimic despre cuibăritul acestei specii rar cuibăritoare la noi în ţară, odată cu iniţierea acestui proiect de către un grup de organizaţii şi instituţii de mediu din sud-estul europei incluzând ţări precum Slovacia, Ungaria, Bulgaria şi România, au început căutările asidue în toată Câmpia de Vest, Dobrogea şi sudul ţării, în zonele propice cuibăritului acestui şoim. Pe atunci eram încă la început, era în primăvara anului 2011 când, ajutaţi de o echipă de experţi venită din Ungaria, am reuşit identificarea primului cuib. Mi-aduc aminte şi acum ce bucuroşi eram să vedem femela de şoim dunărean stând aşezată pe un cuib aflat undeva în vestul ţării.

  De atunci încolo, împreună cu Andreea, soţia mea, am făcut observaţii regulate, de 2-3 ori pe săptămână, petrecând câte o zi întreagă şi notând în carnetele de teren observaţii despre hrana, comportamentul, habitatul acestei perechi. Cu acestea doream să ne facem singuri o idee concretă despre nevoile acestei specii, lucru care avea să ne deschidă ulterior perspective spre alte potenţiale zone de la noi din ţară unde ne puteam concentra atenţia pentru găsirea şi a altor păsări sau cel puţin, pentru asigurarea unor condiţii propice (cuiburi artificiale) pentru viitorul speciei.

   De atunci încolo, am avut bucuria să ne putem mândri cu identificarea altor cuiburi de şoimi dunăreni, pe acestea găsindu-le deja singuri, fără ajutor, semn că eram pe drumul cel bun…

   -Cât de dificilă şi ce fel de riscuri a comportat munca de teren (identificare, escaladare stâlpi electrici, etc) ?

   Dificilă da, riscantă nu neapărat. Ca să mă explic: partea cu escaladarea stâlpilor electrici unde am găsit majoritatea cuiburilor o făceau echipele specializate venite din partea furnizorilor de energie electrică (Enel, Transelectrica) care ne-au ajutat mult şi s-au dovedit a fi nişte oameni extraordinari. Cu unii dintre ei am rămas chiar în relaţii amicale. Evident că nu se pot face aceste escaladări fără echipamente speciale de protecţie şi de căţărare. Partea dificilă pentru noi a constat mai mult în străbaterea în lung şi în lat a ţării, parcurgând zeci de mii de kilometri, din care majoritatea s-au făcut pe teren accidentat. De acolo am avut chiar şi probleme de spate şi eu şi soţia, care mereu îmi era alături şi mi-a fost cel mai bun coleg, realmente.

    -Care era situaţia şoimului dunărean în anul în care ai descoperit primul cuib, şi care este situaţia speciei la ora actuală în ţara noastră?

   -Aşa cum am mai menţionat, chiar primul cuib nu l-am găsit eu, ci un expert din Ungaria sosit să ne ajute în căutările noastre. Dar cele ce au urmat ne-au aparţinut. Astfel, la început de proiect, în toamna anului 2010, nu se cunoştea nici măcar un cuib de şoim dunărean în toată ţara. Ultimele semnalări la nivel naţional datau de la începutul anilor 2000, venind din Munţii Măcin, din nordul Dobrogei, unde se pare că şoimii au dispărut din cauze neelucidate. La începutul anului 2011 s-a găsit primul cuib, apoi ne-am concentrat atenţia mai mult acolo în anul respectiv din cauze strict legate de cerinţele proiectului în care eram implicat.

   Dar din 2012 încolo, cu ”cheia” în buzunar, am dat de mai multe cuiburi de şoimi dunăreni, atât în Câmpia de Vest, unde nu se mai cunoştea vreun cuib de prin anii 70, cât şi în Dobrogea, unde, repet, ultimele semnalări veneau din anii 2000.

   La ora actuală eu personal cunosc între 6 şi 8 teritorii de şoim dunărean, cu încercări mai mult sau mai puţin reuşite din partea păsărilor de a cuibări sau de a menţine teritoriul.

   – Cu ce se hrănesc şoimii dunăreni din România?

   -Meniul preferat îl constituie detaşat popândăii, însă adeseori am putut observa păsările umblând pe pământ după şoareci sau atacând pur şi simplu câte o cioară, coţofană sau stol de graur care le trecea prin faţă. La fel ne-a fost confirmat şi din partea analizelor resturilor de hrană pe care le recoltam din cuib sau de sub cuib. În general sunt selectate animalele bolnave sau rănite care cad pradă mai uşor acestor răpitori.

   -Care a fost, (evident, dacă a fost) sprijinul autorităţilor locale în identificarea şi protejarea perechilor de şoimi dunăreni?

   -Companiile de electricitate, aşa cum am mai spus, ne-au ajutat la montarea cuiburilor pe stâlpii de înaltă tensiune, dar şi la momentele când puii trebuiau daţi jos ca să fie inelaţi, cântăriţi, etc. pentru ca apoi să fie puşi înapoi la locul lor. În rest nu îmi aduc aminte de alte autorităţi locale.

   -Care sunt pericolele care ameninţă specia în România?

   -Din păcate, între aceşti şoimi de talie mare (şoimul dunărean, şoimul călător) şi unii columbofili sau unii vânători s-a creat o legătură negativă, venind în mod nejustificat din atitudinea greşită a omului insuficient informat prin care orice fazan sau porumbel absent este ”vina” păsării de pradă generic denumită ”uliu” care crează pagube şi trebuie exterminată neapărat, în ciuda prevederilor legale stricte prin care la nivel european acestea sunt declarate protejate prin lege.

   Mai există pericolul furtului de ouă sau pui pentru folosirea în activitatea şoimăritului, aşa cum se întâmplă în unele ţări învecinate ca Ucraina, unde am văzut cu ochii mei urmele roţilor de maşini care duceau până fix sub cuib şi unde puii lipseau sau erau clar selectaţi în funcţie de sex sau mărime.    Şoimăritul, deşi ilegal în ţara noastră, în majoritatea ţărilor a devenit patrimoniu UNESCO. Câtă vreme se folosesc păsări reproduse în captivitate din generaţie în generaţie şi se face un control strict al deţinătorilor de păsări de pradă, evitându-se furturile din natură, nu este un pericol

     Dar la noi ştiţi cum funcţionează controalele, aşa că deocamdată, probabil pentru a nu se ”încurca” şi mai tare lucrurile, şoimăritul este interzis. Cu toate acestea cunosc cazuri concrete de păsări din mediul natural, sălbatic, care au fost capturate şi apoi maltratate sau chiar omorâte de către tot felul de frustraţi sau dereglaţi comportamental. Astfel, şi şoimii dunăreni sunt în pericol, ”norocul” lor că sunt prea rari la noi ca să dea peste cine nu trebuie…

   -Eşti românul care a reuşit în premieră fotografierea la cuib a unei perechi de şoimi dunăreni cu pui. Povesteşte-ne te rog câte ceva despre momentele acelea 

   -Nu sunt primul care a fotografiat la cuib şoimii dunăreni dar sunt cu siguranţă cel mai recent. Mulţi colegi m-au întrebat unde pot şi ei fotografia sau găsi aceste cuiburi, sau chiar captura păsările pentru a le ţine în mână şi inela, însă toate aceste informaţii trebuie distribuite cu maximă atenţie şi discreţie. Unii au înţeles perfect ce le-am explicat dar alţii s-au supărat…Dar mai importantă e lipsa unui deranj inutil în preajma acestor cuiburi, altfel putem incredibil de uşor compromite viaţa unor pui şi revenirea speciei la noi în ţară.

   La fiecare cuib găsit era prilej de sărbătoare, efectiv atât de mare era bucuria şi atât de rar se întâmplă să găseşti aşa ceva. Uneori, în ciuda ochiului de păsărar format în ani de zile şi deşi şoimii dunăreni sunt păsări de talie relativ mare, treci pe lângă ele fără să ştii sau apar şi dispar de la cuib într-o fracţiune de secundă. Le place să zboare foarte jos când vin sau pleacă de la cuib, pentru ca timpul cât ele pot fi observate să fie cât mai redus şi astfel şansele de periclitare a propriului cuib să fie cât mai reduse.

   Fotografierea trebuie să fie făcută cu maximă discreţie şi păstrând o distanţă de cel puţin 200 de metri de cuib, altfel putem deranja inutil pasărea care cloceşte dacă nu avem experienţa necesară. Astfel, pe mine nu m-au interesat în mod special fotografiile, abţinându-mă în interesul speciei, iar rarele ocazii când am prins un cadru ceva mai bun au fost cele din timpul lucrului, când eram nevoiţi să ne apropiem mai mult din diverse motive şi atunci profitam de ocazie când se putea.

   -De ce şoimii dunăreni din România trebuiesc inelaţi şi unora dintre ei li se ataşează emiţătoare?

   -Şoimii dunăreni din România au fost inelaţi şi unora li s-a montat câte un GPS tocmai pentru că nu se ştia nimic despre ei de atâta vreme iar din trecut datele sunt foarte sărace din lipsa tehnologiei pe care o deţinem astăzi. Astfel, am reuşit să capturez primii şoimi dunăreni adulţi din ţara noastră şi le-am montat, ajutat de soţia mea, primele emiţătoare satelitare dotate cu GPS pentru urmărirea lor. Dar am montat astfel de dispozitive ultraperformante şi hipercostisitoare şi pe puii aflaţi încă în cuib, înainte încă de a şti să zboare cu câteva zile.

   Emiţătoarele de doar 22 de grame raportate la o masă de un kilogram nu au făcut probleme deloc păsărilor, lucru cunoscut deja din acţiunile ornitologilor străini care au beneficiat înaintea noastră de astfel de proiecte. Un singur emiţător de genul acesta ne furnizează mai multe date decât zeci sau sute de păsări inelate din simplul motiv că vedem zi de zi pe unde se află pasărea, unde şi dacă migrează iarna, ce zone preferă să frecventeze, cât stă într-un singur loc, etc. Vizitând acele locuri ne-am dat seama şi de abundenţa şi componenţa hranei de acolo, deci de preferinţele păsării respective, locul unde îşi stabileşte teritoriul, etc.

   Ba a existat chiar şi un caz deosebit în care un astfel de juvenil inelat şi dotat cu un astfel de emiţător, şi-a luat zborul din cuib, iar după cam o lună de zile a zburat şi a parcurs in doar câteva zile distanţa fantastică până în Rusia şi mai apoi s-a întors şi s-a stabilit în Crimeea, unde a încercat chiar să cuibărească primăvara următoare, la vârsta de un an, fiind prima dovadă a schimbului genetic între populaţiile distincte de şoim dunărean, cea central-europeană şi cea aflată la limita eurasiatică. Astfel de lucruri nu au fost posibile în zeci de ani de inelări.

   -Cum se pot implica toate autorităţile, de la Ministere la direcţii judeţene în conservarea şi ocortirea mai eficientă a şoimilor dunăreni?

   -Simplu şi atât de complicat în acelaşi timp. Să respecte fiecare legea, munca sa şi pe cel de lângă el, iar de aici se remediază toate problemele. Conservarea naturii să nu mai fie subiect de luare în derâdere sau de palmat sume frumoase de bani, etc. Aviz tuturor, inclusiv unora dintre ONGurile de mediu de la noi din ţară cu mască de protectori ai naturii.

   -Ce pot face oamenii obişnuiţi şi iubitorii de natură pentru aceste păsări?

   -Nu vreau să zic, precum alţii, aceleaşi texte monotone despre cum ne putem implica fiecare pentru protejarea naturii când, de fapt, omul de rând are cu totul alte probleme pe cap, mai importante, fiind vorba de propria-i luptă pentru un trai decent. Dar aş dori să văd la cei din generaţiile care vin după noi, la cei care acum sunt copii, pentru care tableta sau Internetul va deveni un accesoriu banal spre o mai bună cunoaştere, nicidecum un card de acces în ”rândul lumii”, suprasaturaţi de tehnologizare, o întoarcere cu sufletul spre natură, fiindcă asta e poarta către civilizaţie, fără a fi greşit înţeles că am mai putea trăi în afara lumii IT, dar depinde cum alegem să trăim.

   Un cuib artificial sau o hrănitoare cu seminţe montată în curtea casei sau a şcolii, de ce nu, dotată cu o cameră de supraveghere pentru o observare mai discretă şi mai detaliată a ceea ce se petrece acolo, le îmbină pe amândouă şi ar putea fi un început, atât pentru societate cât şi pentru natură.

   -Cum crezi tu, ca ornitolog şi fotograf de natură că va evolua situaţia şoimilor dunăreni la noi în ţară în viitorul apropiat?

   -E discutabil. Dacă organizaţiile de mediu vor continua prin propriile puteri eforturile privind această specie, atunci există şanse bune să avem o populaţie stabilă de mici dimensiuni. Dacă se vor implica în mod real şi asociaţiile de vânătoare prin protejarea zonelor care ţin aceşti şoimi iar autorităţile locale vor lua măsuri împotriva braconajului de orice fel şi dacă păşunile vor fi menţinute fără să mai fie arate ”peste noapte” iar copacii seculari vor mai avea vreun înţeles pentru românul modern, atunci vom asista la creşterea numărului de şoimi dunăreni dar şi al altor specii de animale, ceea ce ar trebui să fie privit ca un bun câştigat, nicidecum ca un răspuns la întrebarea retorică ”Dar mie la ce-mi foloseşte asta? Eu ce câştig am de aici?”

   -Mulţumesc

Sursa articolului: www.descopera.ro